Nebunia nu se tratează, se amendează

Perioada de glorie a relaţiei noastre cu nebunul a fost când a început să o ameninţe direct pe colega mea de apartament. Atunci cred că a fost şi momentul când am început să luăm măsuri concrete împotriva lui. Am aflat că explicaţia pentru care işi concentra energia de a ne teroriza pe noi era mai simplă decât ne aşteptam: eram singurul apartament care nici nu-l bătusem, nici nu chemasem poliţia.  Ambele lucruri s-au rezolvat între timp, când s-a luat de prietenul colegei mele. Am avut atunci o surpriză destul de neplăcută: în timpul monologului sau debil, când vorbea despre lucruri fără sens şi fără legătură cu realitatea, a scăpat şi câteva detalii despre viaţa noastră personală pe care nici acum nu ştim cum de le aflase. De exemplu, ştia oraşul unde locuia tipul cu care se certase, deşi venise foarte rar la noi şi niciodată nu am menţionat acest element. Era nebun, dar nu şi prost, ceea ce îl făcea şi mai periculos.

A fost unul din acele momente pe care le vezi în filme, când alergi la telefonul fix şi suni la 911, să vină poliţiştii cu multe sirene şi să îţi sară în ajutor, arestându-l pe tipul cel rău. Numai că noi nu am sunat de pe  fix, ci de pe mobil, nu am sunat la 911 ci la 112, nu au venit maşini cu  multe sirene trupe SWAT gata de acţiune ci doi poliţişti plictisiţi, puşi pe glume nesărate. Noi tremuram amândouă şi le înşiram ce ne-a făcut nebunul şi tot le spuneam ” inchideti-l, inchideti-l,  să putem dormi şi noi liniştite şi să nu ne mai fie frică să venim mai târziu de 6 acasă!!” iar ei râdeau şi ne luau la mişto ” Că aşa ne purtăm noi cu admiratorii? Că poate nebunul venea şi se holba pe vizor fiindca avea o pasiune pentru noi, două fete aşa tinere şi drăguţe”. A fost unul din acele momente pe care le vezi in filme, când poliţiştii sunt total inutili şi nu numai că nu te ajute, te mai iau şi în derâdere de-ţi vine să-i baţi şi să te transformi tu în tipul cel rău.

După ce şi-au făcut damblaua şi s-au plictistit să facă glume pe seama noastră, ne-au spus că tot ce pot face e să ii dea o amendă. Iar noi ar trebui să vorbim cu vecinii, cu administratorul de scară, de bloc, cu primarul, cu Dumnezeu şi poate, poate, se rezolvă şi într-o bună zi, îl vor interna definitiv într-un sanatoriu. Deocamdată statul nu e convins că nebunul este un pericol social şi îi permite soţiei sale să-l elibereze de fiecare dată când este închis. Şi aşa am rezolvat primul mister! Nebunul era mereu eliberat deoarece soţia sa mergea şi îl scotea pe propria răspundere, lucru oarecum ciudat, deoarece şi ea are probleme psihice (lucru confirmat şi de cei doi poliţişti care au urcat să vorbească cu ei). Era fascinant de abusurd dar DA, statul elibera un nebun pe răspunderea altui nebun. Şi mai fascinant decât acest lucru era faptul că deşi tăiase fiecare fir existent pe scară ( telefon, interfon, cablu , internet), că scorojise toţi pereţii, că tăia becurile, că suna la uşi în fiecare miez de noapte, că stricase tot ce se putea strica în blocul ăsta, că ne urmărea şi ne ameninţa, uneori ne mai aştepta şi cu cuţitul pe scară, statul îl considera o persoană paşnică. El era cel normal iar noi, ceilalţi douazeci de oameni care intram în bloc cu sprayul paralizant în mână, fie noapte sau zi, NOI, eram ceata de nebuni.

Anunțuri

2 gânduri despre “Nebunia nu se tratează, se amendează

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s