Când nebunia e iluminată…..

M-am apucat anul trecut să povestesc despre nebunul care ne teroriza scara de bloc. Acum, privind înapoi, mi se pare teribil de amuzant faptul că mai multe luni mi-a fost frică de o persoană despre care habar n-aveam cum arată dar ştiam că are ochi de nebun. 🙂 . Una din povestioarele care mi-au alimentat teama faţă de el mi-a spus-o colega mea de apartament. Într-o seară a urmărit-o pe scări şi când a ajuns în dreptul uşii, s-a autoinvitat înăuntru. După ce i-a explicat politicos că nu se cade să îl poftească în casă, fata a intrat şi a aşteptat ca acesta să plece. Neauzind paşi, a vrut să se uite pe vizor să vadă dacă a plecat de la uşa noastră, când a observat cum domnul se uita din cealaltă parte la noi în casă. Vă imaginaţi cat de tare s-a speriat. Chiar şi acum, de fiecare dată când trec pe hol verific involuntar dacă e lumină pe scară şi dacă e cineva la vizor, holbându-se înăuntru.

Unul din obiceiurile sale ciudate şi enervante era să se joace la intrerupătoarele de la lumină. De altfel, ăsta era şi modul prin care verificam dacă e pe scară. Am avut ocazia să-l vedem în acţiune într-o noapte, când am avut onoarea să se oprească la etajul nostru. Ca să fie sigur că îl remarcăm, a avut grijă să ne atragă atenţia abuzând de sonerie (Asta a fost înainte să ne lipească cu Super Glue soneria de pe perete, să ne consume până la epuizare bateria soneriei aplicată pe uşă şi să taie firele becului de pe etaj). Privindu-l pe vizor cum stă nemişcat cu degeţelul pe întrerupătorul de la lumină şi cu privirea aţintită spre uşa noastră, primul meu gând a fost: ” Oau, chiar că are privirea ciudată. Acum înţeleg ce înseamnă ochi de nebun”. Al doilea gând a fost, evident, „dacă nu pleacă în 15 min, sun la poliţie”. Norocul lui a fost că s-a plictisit repede şi a urcat la următorul etaj. Sau norocul vecinilor, că i-am scăpat de zarvă. Am aflat ulterior că poliţia nu prea avea ce să-i facă, decât să-i dea amenzi peste amenzi. Ce-i drept, câteodată mai trimiteau câte o salvare să-l ia  şi să-l închidă la sanatoriu, însă oricum era eliberat în maxim o lună, aşa că ce rost avea să trimită asistenţii degeaba. Dacă vă întrebaţi cum de ce era eliberat dacă se făceau săptămânal petiţii să fie internat, acelaşi lucru m-am întrebat şi eu. Iar răspunsul a fost foarte….tipic românesc. Detalii, în episodul următor. 🙂

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s