Căutătorii de căutări

îi știți? Sunt acele persoane mereu nemulțumite, mereu dorind altceva, mereu visând la altceva, dar care nu știu ce vor, habar n-au ce le-ar plăcea sau nu le-ar plăcea, tot ce știu este că nu sunt fericiți cu ce au și ce fac ( Da, recunosc, uneori mă apucă și pe mine astfel de crize, norocul meu e că trec repede).

De ce caută să fie mereu în căutări de sine, ăsta e marele mister. Poate că așa li se pare că sunt mai interesanți, poate trec printr-o criză de identitate, de încredere în sine, sau, foarte probabil, sunt pur și simplu nehotărâți. Oricare ar fi motivul, am observat un lucru cert: cu greu ( sau chiar deloc) vor accepta să recunoască faptul că singurii responsabili pentru frământările și zbaterile lor sunt chiar ei înșiși. Ceea ce mă face să cred că, dincolo de motivele superficiale enumerate mai sus, adevărata cauză a fenomenului este frica de asumare a responsabilității unei decizii.

Deci, ne luăm și noi mintea, inima, și orgoliul de urechi și facem un salt curajos spre schimbare?

 

Câte vise încap într-un cimitir?

Nu-mi plac cimitirele, însă pe cât le detest si le ocolesc, pe atât mă fascinează faptul că sunt ecoul bucuriilor și al dezamăgirilor umane, locul unde liniștea devine apăsător de zgomotoasă.

Când eram mică, mergeam cu bunica la cimitir și citeam pe toate crucile întâlnite în cale simbolul cărei vieți îl reprezentau. Toate trăirile, durerea și fericirea, neajunsurile sau belșugul, emoțiile și așteptarea, pierderile și câștigurile, frustrările, ambițiile, promisiunile, gândurile și temerilele,  speranțele, VIAȚA în sine,  se rezumă la o poză palidă și un interval de ani scrijelit pe o cruce rece.

Oare câte vise ambandonate încap într-un cimitir? Și câtă uitare se ascunde în spatele regretelor eterne?

 

 

 

Câți teroriști încap într-un grupaj de știri?

La fel de mulți ca numărul celor care mor în încăierări la băutură. 

Revin pe blog, inspirată de multiplul atentat din Bruxelles și de manifestările pline de ură ce l-au urmat.

Îmi pare rău pentru victimele atentatelor de la Bruxelles si Paris, îmi pare rău pentru victimele atentatelor din Turcia ( deși acestea nu prea apar la știri, dat fiind că nu ajută la propaganda populistă anti imigranți, chiar dacă se întamplă aproape săptămânal), îmi pare rău pentru victimele tuturor atentatelor si războaielor din lumea întreagă, pentru toți oamenii care pier din cauze naturale sau accidente, boli și alte motive nedrepte. Da, moartea e tristă, rece și urâtă, revoltătoare și lacomă și toți ne temem de ea. De asta e și cel mai bun instrument pentru manipularea maselor.

Nu mă uit la știri pentru că nu vreau sa ma alimentez cu nesiguranță, cu frică de imprevizibil și groază nejustificată, pentru că nu cred in relatare obiectivă a evenimentelor ci în promovarea unei idei a unui grup de interese ( se mai numește și propagandă). Dacă e să fie un atentat, groaza mea nu-l va opri, dar dacă nu va fi, de ce să traiesc cu teamă degeaba?

La școală, când se băteau copiii prin holuri sau curtea școlii, procesul de pedepsire începea aproape întotdeauna întrebarea „Cine a început? Cine a dat primul? ” Extrapolând, cred că scopul acestor acte violente este, pe lângă dorința de a domina si a manipula prin frică și teroare, de a provoca taberele adverse să atace, astfel încât să existe o continuă motivație de răzbunare și agresivitate.

În loc să aruncăm cu noroi împotriva altor nații si religii a căror simplă vină este că atacatorii le folosesc ca scuză, mai bine am fi pașnici și iertători, să nu mai fim noi cei care „dau primii”, conștienți fiind că ura va genera ură și violența naște violență, iar prin atitudinea noastră nu facem decât sa le dăm satisfacție celor ne controlează prin teroare, oferindu-le material pentru  propagandă și știri spălătoare de creiere.

11114766_975649892448066_1510521371629494213_n

 

 

Tinta nu e Franta. Ci schimbari de regim in Europa

Inchirieri de idei

Parisul e complet diferit in dimineata asta, la fel ca poza asta fotoshopata de acum doi ani, care arata orasul complet golit de oameni.

11221600_1655287671386839_1816678807216663135_n-2

Ce nu e fotoshopat sunt sperantele tot mai palide ale europenilor ca vor scapa din conflictul dintre civilizatii. Dar… hai sa vedem care sunt de fapt civilizatiile astea care se lupta.

Ce stim la ora asta arata un plan simplu, care nu cere cine stie ce minte si coordonare. Doar mitraliere, centuri de explozibil si o tinta finala.

Si tinta aceea, dupa mine, nu sunt oamenii lasati sa agonizeze pe strada sau in sala de concert de la Bataclan. Tinta este libertatea continentului. Si modul lui de gandire. Atacatorii si cei din spatele lor vor un lucru fundamental: sa ne faca sa fim mai mult ca ei. Sa dorim si noi moarte, sa semanam propaganda urii si sa ne alegem politicieni care ne promit razbunare.

Intamplator, politicienii aia…

Vezi articol original 699 de cuvinte mai mult

Emoțiile sub lumina reflectoarelor

Tot timpul am considerat că marea provocare a specialiștilor din anumite domenii este să prezinte cunoștințele și principiile științifice astfel încât să le înțeleagă oricine. Știți că e o vorbă ” Înțelegi ce vreau să spun sau e nevoie să îți desenez”? Ei bine, niște oameni deștepți și talentați s-au gândit și din fericire au și trecut la acțiune, să facă un film despre cum o iau razna emoțiile tinerilor aflați la pubertate. Dacă nu ați văzut încă Inside out (Întors pe dos tradus la noi), vi-l recomand cu drag.

N-o să vă povestesc despre ce a fost filmul, puteți gasi sinopsisul aici, ceea ce m-a impresionat pe mine la acest film și m-a determinat să scriu despre el a fost modul prin care a reușit să transpună într-un film animat noțiuni complexe de psihologie. Ceea ce credeam că e comedie ușoară s-a dovedit a fi o producție mult mai mai profundă decât părea din trailer, un film care abordează într-o formă ludică elemente precum tipologia emoțiilor și a modului cum ne influențează comportamentul, memoria de scurtă durată vs memoria de lungă durată, subconștientul, starea de veghe și formarea viselor si multe alte procese cogntitive interesante pe care va las să le descoperiți singuri.

Recunosc, am plecat de la cinema cu impresia unui film draguț, deștept, însă am început să îi descopăr adevărata valoare când am auzit povestea unei mămici care a avut ocazia să-l vizioneze împreună cu fiica ei, într-o sală în care erau și alți copii însoțiți de părinți. A fost uimită să vadă copii care au început să plângă, unii chiar au părăsit sala nesuportând o presiune emoțională atât de mare.

Pentru cei care au trecut (de mult) de pubertate, e o ilustrare simpatică a trăirilor și crizelor emoționale din acea perioadă, a frustrărilor, căutării identității și formării personalității. Dar pentru cei care se găsesc la vârsta protagonistei e mai mult de atât. E confirmarea că trebuie să accepte că etapa copilăriei se apropie de final, că schimbarea se întâmplă și trebuie să se adapteze, să accepte anumite sentimente și stări, să descopere și alte culori decât rozul copilăriei, să învețe (și să aibă curaj) să facă alegeri și cel mai important lucru, să iși controleze emoțiile răzvrătite.

Cea mai eficientă armă de seducţie? Prostia!

Au trecut 5 ani, frustrările rezistă. În toate taberele implicate. :))

aDORAtion

Cea mai tare fază pe care am auzit-o de curând este că bărbaţilor le plac femeile mai prostuţe, ca să le domine. Şi asta a fost spusă de o fată.

Într-un secol când femeile dau lecţii de profesionalism şi măiestrie în majoritatea domeniilor, simpla idee în sine mi se pare idioată. Mă întreb de unde a pornit tot acest concept şi am ajuns la concluzia că,  probabil, este imnul piţipoancelor care, din frustrarea si complexarea generata de creieraşul lor lipsit de circumvoluţiuni, au ca găsit ca scuză pentru lacuna lor de cunoştinţe apetitul bărbaţilor pentru astfel de specimene lipsite de orice urmă de inteligenţă.

Cum să mai avem pretenţii de egalitate in societate, de respect, tratament nediscriminatoriu şi asa mai departe, când noi ne îndobitocim  cu o idee numai ca să satisfacem plăcerea unuia care, oricum are din naştere un sfert de creier în funcţiune.

Transpunând această problemă din punctul…

Vezi articol original 57 de cuvinte mai mult

Cireșica are cireși. Mulți cireși cu multe cireșe.

Nu știu alții cum sunt, dar eu când mă gândesc la vacanțele de vară din copilărie, primul lucru care îmi vine în minte sunt faptul că toată luna iunie stăteam în cireș. Cireși, mai exact, pentru ca aveam doi, unul lângă altul. Doi cireși spanioli, înalți și falnici, sădiți de bunicul meu pentru tata și mătușa mea cu vreo 30 de ani înaintea erei mele.

Pentru a economisi spațiul utilizabil din curte, oamenii obișnuiesc la țară să pună pomii la marginea gospodăriei, spre răzor cum se spune la noi în zonă. Cât au trait vecinii bătrâni, cireșii au crescut sănătoși și fericiți, cu ramuri generoase pline de fructe cărnoase și parfumate. Când vecinii s-au prăpădit s-a mutat în locul lor copiii, care au o problemă vădită cu pomii vecinilor și au început să-i ciumpăvească, în special crengile de la bază. Au tot tuns în fiecare an, până când era necesar să te cațeri vreo 3m ca să ai acces la fructe, arătau cumva ca bradul artificial de lângă Herăstrău, mai aveau ramuri doar în vârf.

La început gena noastră maimuțească și-a spus cuvântul și reușeam să ne urcam pe vreo creangă mai accesibilă ca să potolim pofta de cireșe. Dar apoi, pe măsură ce masacrul crengilor de la poale a continuat, era foarte periculos de urcat în ei astfel că ai mei au hotărât să îi taie de tot, să-I mulțumească și pe vecinii stresa(n)ți, să ne protejeze și pe noi să nu frângem gâtul alunecând de la înălțime.

Mai întâi, mintea mea marcată de scenarită precoce, făcea planuri cum să tăiem cireșii când sunt plini de fructe, să culegem cu satisfacție fiecare cireașă, până la ultima. Știți cum se spune, fructul interzis e cel mai gustos, iar fructele din vârf erau cele mai mari, frumoase și roșii și sigur extreme de gustoase dacă ajungeam să le culegem.

Dar soluția tăiatului ăsta e doar temporară. Adică tai o dată. Și apoi? Apoi cumperi din piață o să spuneți și mare dreptate aveți. Însă puteți spune voi ce vreți, nicio cireașă cumpărată nu se compară cu cea culeasă direct de pe ram, mâncată în timp ce atârni leneș pe o creangă și îți legăni picioarele, admirând ciorchinii de cireșe strălucind la soare.

Varianta cea mai practică pentru a rezolva situația a fost să plantez un cireș. În mijlocul curții, să nu mai ajungă la el niciun vecin hrăpăreț și să-l pot îngriji cum trebuie, să crească fericit și cu poale multe. Am negociat dur cu tata care mi-a pus la dispoziție o parte din grădina din legume pentru a cultiva pomi și mi-am plantat primul cireș. Și apoi a venit al doilea, și al treilea și m-am oprit la al 11-lea, când am primit avertizarea clară că dacă nu las loc și pentru alte specii de pomi, se vor aplica măsuri extreme, adică adio tradiția mea anuală de a planta copaci. Mania mea de a fi înconjurată de cireși și cireșă a născut tradiția personală ca în fiecare primăvară să plantez cel puțin un pom. Sper ca până la pensie să pun bazele unei păduri, sau măcar livezi. Teren să am, că cireși găsesc eu J))

De ce am scris acest post? Pentru că, exact ca Proust care reverba dramele familiaile când savura delicioasele  Madelaines pregătite de mătușa lui, așa și eu, în momentul în care am intrat sub cei trei cireși, crescuți dintr-o întamplare fericită unul lângă altul, extrem de harnici deși destul de tinerei, am realizat, învârtindu-mă în cerc, că sunt înconjurată de ramuri abundând de cireșe și m-am simțit in Rai. Un Rai al viselor copilăriei împlinite.