O porție de carbonara fără smântână, vă rog!

Pastele sunt preferatele mele. Gătesc cu plăcere și servesc cu drag și la restaurant. Pastele Carbonara sunt în topul preferințelor dar și în topul mâncărurilor cu care am cele mai multe și frumoase amintiri.

De ce am evitat să mănânc paste carbonara?

La noi se găteau în casă paste cu de toate, românește style. Mai târziu, când am început să descopăr mai multe despre paste, am ajuns la concluzia că rețeta casei se apropie foarte mult de pastele milaneze, cu șuncă și ciuperci, sos roșu.

Am descoperit pastele cu sos alb târzior, la București. Prima experiență contează și dat fiind că am dat de unele cu o smântână foarte grețoasă, am zis pas. Tot pe milaneze am rămas, bolognese, paste la cuptor, sos roșu de bază.

Ca să pun pastele carbonara pe lista neagră m-a convins o emisiune TV, din aceea cu un invitat care gătește, spune ingredientele în fugă, fără detalii, apoi înfulecă ei între ei acolo. Și am văzut că se pune ou crud. Ou crud, paste, vai de greața mea, no way, nici nu m-am mai uitat la meniu la astfel de paste vreodată.

Cum am prins curaj să mănânc paste carbonara?

Aveam o colegă foarte iscusită în bucătărie care ne povestea despre ce rețete mai experimenta. Băiețelului lui îi plac cel mai mult pastele carbonara. Deși ii gătește minim o dată pe săptămână acest fel de paste, când ies în oraș tot carbonara vrea să mănânce.

I-am spus de părerea mea despre aceste paste și a fost prima persoană care mi-a explicat pe îndelete ce se întâmplă cu oul, care e de fapt gălbenuș și cum se transformă el în sos alb, împreună cu parmezanul.

Sunt o firă dornică de cunoaștere, îmi place să ma documentez și să aflu lucruri noi. Povestea colegei m-a făcut curioasă să aflu mai multe despre pastele carbonara, așa că am apelat la Sf Google să aflu ce și cum.

M-am oprit la rețeta de pe blogul Dnei Gina Bradea, o gospodină desăvârșită cu mult talent la bucătărit și povestit. Mi-a atras atenția documentarea despre rețetă, explicarea ei.

Mi-a plăcut foarte mult la această rețetă că e fără smântâna care îmi dădea sperieți, a ieșit excelent și acum prepar deseori aceste paste.

Vă recomand cu drag blogul, mulțe rețete faine găsiți cu prezentarea impecabilă, nu am dat niciodată greș.

Unde am mâncat cele mai bune paste Carbonara?

Oricine spune că a mâncat cele mai bune paste într-o zonă înafara Italiei, nu a vizitat Italia.

Cele mai gustoase, aromate, paste Carbonara le-am savurat în Varese, la poalele muntelui Sacro Monte. Un orășel de munte foarte frumos, cu multe biserici de vizitat, restaurante de încercat și numeroase clădiri superbe de admirat.

Sper să ajung cât mai repede acolo, mi-a rămas gândul la pastele cu fructe de mare și friptura de homar. Am zis că le încerc la următoarea vizită, însă a venit bebe, pandemia și nu s-au mai aliniat astrele să ajungem. Dar rămâne pe lista de visuri.

Prin România încă nu am descoperit restaurantul care să mă facă se revin pentru paste, majoritatea folosesc smântână de gătit, foarte puține de calitate bună. La un moment dat am fost la un prânz cu managerul nostru și a primit pastele carbonara cu oul brânzit, a trebuit să refuze farfuria. Și era o Tratoria ce se voia cu pretenții.

Dacă știți vreo locație, oriunde din România, unde se gătesc pastele după rețeta originală, v-aș fi recunoscătoare pentru recomandare, de abia aștept să organizăm o excursie de turism culinar.

Viața are prioritate. În funcție de specie.

Seminarul perfect: Conținutul materiei atractiv, super prof și super obligatorie prezența.

În anii de facultate eram mai degrabă un angajat dedicat decât un student silitor.

Treceam rar la cursuri, doar la cele care îmi plăcea fie materia, fie profesorul, fie eram nevoită să am prezențe ca să pot intra în examen. În ultimul an, am avut șansa să am un seminar care întrunea toate bifele: conținutul materiei atractiv, super prof și super obligatorie prezența.

Libertatea este definită prin proprietate

De la acest seminar, de Economie Instituțională mai exact, am rămas în cap cu cateva principii sănătoase: ( ex: Libertatea ta se termină în punctul în care îngrădești libertatea altuia, libertatea este definită prin proprietate, independența înseamnă să nu te tragă nimic înapoi dar nici să te împingă înainte etc), dar și cu câteva lecții de viață.

Stai jos, -2

Modul de notare la acest seminar  era următorul: la fiecare întrunire făceam câteva aplicații referitoare la tema cursului studiat, dezbăteam diverse situații, dacă argumentai corect primeai punctaj pozitiv, dacă argumentul tău era considerat neinspirat, ca să nu spun prost gândit, primeai punctaj negativ.

Într-o frumoasă zi am luat un super -2 ( da, minus 2, ați citit bine).

Cine are prioritate la viață? Omul? Pământul?

Într-un ținut din Africa, dacă îmi amintesc bine, era o rezervație de tigri mai speciali. Ultimele exemplare rămase pe Pământ, conviețuiau pe un petec de savană, rezervație naturală, împreună cu niște oameni, pe care îi ucideau când erau la vânătoare sau căutau miere. Ideea e că oamenii nu aveau voie să rănească animalele, fiindcă erau protejate de lege și pedepsele erau foarte aspre dacă tigrii erau răniți. Și dezbaterea: om sau tigru, a cărui viață era prioritară.

Oamenii se pot adapta oriunde

Și m-am ridicat eu, care vorbesc mult, uneori bine, de foarte multe ori prost, să îmi susțin părerea: Oamenii au distrus o mulțime de specii de-a lungul existenței lor pe Pământ. Oamenii se pot adapta oriunde. Tigrii aceia s-au născut, dezvoltat, împuținat pe petecul ăla de savană. Oamenii ar trebui să le ofere șansa de a supraviețui și să găsească locuri alternative să-și procure hrana, astfel încât să nu mai intervină în mediul populat de tigri și să salveze astfel ambele specii.

Poate să piară o specie de tigri pentru supraviețuirea umană

Opinia mea a fost catalogată extrem de greșit. Omul este stăpânul Pământului, inclusiv Dumnezeu când a făcut Lumea, l-a numit stăpân peste animale ( m-a șocat argumentul ăsta atunci, de asta l-am și reținut). Dacă e necesar să piară o specie de tigri pentru supraviețuirea umană, asta e, mai sunt alte mii și mii de specii. Așa că, Doricelule, stai jos, -2.

Profesorul are întotdeauna dreptate

Degeaba am tot încercat eu să mai aduc argumente, că omul se adaptează mai ușor unui alt mediu, că vorba aia, are minte, nu ca animalele ( încep să cred că asta e discutabil tare) și ar trebui să o folosească să se protejeze și pe el și pe tigrul ăla care iși apara teritoriul, ultima lui șansă la supraviețuire, punctajul a rămas același iar amintirea mea extrem de amară, pentru că am simțit că eram notată astfel doar fiindcă nu împărtășeam același punct de vedere cu profesorul. Asta e capcana materiilor umaniste, dacă lipsește un algoritm de a dovedi un rezultat, toată lumea poate avea dreptate. Avantaj profesor.

Barbarism și egoism

Mi-am amintit de această poveste când am revăzut prin online fotografii de la macabrul ritual din Insulele Faroe, unde există o tradiție de secole, bărbații de pe insulă ( mai nou și turiști) se strâng și se apucă să ucidă balene, multe balene, cât să înroșească un sfert de ocean cu sângele lor, cu cât mai mare numărul de victime, cu atât mai aprigă bucuria ucigașilor. Nu știu ce vedeți voi, dar eu văd dovada clară a barbarismului uman nejustificat de egoist.

Fotografie de Pixabay pe Pexels.com

Black Friday cu năbădăi

A mai trecut un Black Friday. La noi a fost cu peripeții, la voi?

Am așteptat ziua marilor reduceri fără prea mari emoții, dat fiind că nu aveam nimic presant de cumpărat. Am zis că o sa aruncăm și noi un ochi, așa, poate prindem vreo ofertă interesantă.

Scutece – un clasic al comenzilor de Black Friday

Anul trecut ne-a prins Black Friday cu stocuri de scutece și nu ne-am simțit prea afectați, însă anul ăsta aveam în plan să lansăm o comandă. Când am văzut că e și promo, am zis să-i luăm până la majorat, am lansat comanda, plată cu cardul.

Șoc, dupa 2 ore primim mesaj că nu a funcționat plata cu cardul, deși era salvat la ei în cont, a fost luat sistemul luat prin surprindere. Hai cu cash-ul, ce să facem. Daaar stai să vezi, fiecare din cele două seturi au fost ambalate separat, trimise ca trimiteri individuale, ca să ma ducă în oroare cum plătesc la curier. Tot amândouă odată au ajuns, însă cu două awb-uri.

Livrarea cu două awb-uri dă cu virgulă

Aveam în plan mai demult să îmi amenajez un birou acasă, acum am profitat de ocazie. Cel mai încântat de scaun e piciul, care se plimbă cu el prin casă.

La fel, livrare cu 2 awb-uri, împărțire cost transport, dătea cu virgulă, dar în final au ajuns amândouă odată, deci a fost ok cu suma pe comandă.

Am optat pentru facturare pe persoană juridică, însă am văzut pe factură că în loc să treacă datele au pus numele meu. Probabil nu am bifat eu bine, o să sun la ei, să refacă documentul. Sau o fi fost luat sistemul iar prin suprindere, vedem.

Ce ar fi Black Friday fără țepe și nervi?

Am mai avut câteva comenzi care au ajuns ok, unele de la Emag, altele de parteneri. Dar am avut și o țeapă care s-a lăsat cu plângere la ANPC.

A comandat soțul o chestie pentru mașină pe care o avea de mult la favorite, super preț. După amiază vede alte produse interesante, dar nah, să nu fie nesimțiti să anulăm prima comandă, asta e. Dar lasă ca au fost ei nesimțiți să ne anuleze a doua zi comanda, că ar fi fost prețul greșit.

Am trimis email la ANPC și la Emag, pentru soluționare, am zis că vrem produsul, nu scuze.

După ce le-am dat email că am făcut plângere la ANPC, am primit un telefon din call center.

Stai să vezi, nu că era prețul greșit, de fapt furnizorul, dragul de el, a verificat stocul și produsul era defect. Și s-a gândit să ne protejeze și a anulat comanda. Și atât de gentil a fost că nici nu ne-a sunat, să nu ne deranjeze.

Vânzarea oricum au pierdut-o, dar am pierdut și noi șansa de a beneficia de alte promoții.

De menționat și apreciat că Emag ne-a oferit un voucher de compensare, dar tot ne-am ofticat, pentru ca puteau să anuleze comanda din prima zi, și ne orientam. Dar nici nu avem timp și energie pentru discuții, așa că am lăsat-o cum a picat.

Cum am început să mă uit la kdrama -seriale koreene

Netflix „m-a corupt” cu primele seriale asiatice

Primul serial asiatic recomandat de Netflix a fost Well intended love. Are două sezoane, mi s-a părut ciudat că a doua serie nu e continuare ci o alternativă a poveștii din primul sezon.

Următoarele serii recomandate de Netflix nu prea m-au impresionat: Triad Princess, Morning Call, foarte slabă intriga, poveste superficială.

Am văzut apoi My Secret Romance, care a fost o comedie reușită și My shy boss – un fel de dramă amestecată cu o comedie a penibilului, spre telenovelă. M-a ținut în suspans, m-a amuzat, am dat și skip la scene cringe, dar pe ansamblu destul de plăcută experiența ca să îmi trezească interesul spre acest gen de seriale.

Când și cum am început să mă uit la kdrama- seriale koreene

După o carantină de Covid ce m-a aruncat într-o stare de depresie și izolare, aveam nevoie de optimism, de amuzament, de ceva nu prea greu de urmărit, dar suficient de complex cât să nu mă plictisească. Serialele koreane erau tot ce aveam nevoie.

Am început cu seriale mediocre, însă am primit apoi o listă de recomandări de filme de la o persoană cu adevărat pasionată de acest gen. Unele au fost pe placul meu, altele nu prea, altele le-am urmărit chiar de două ori. Cele mai mult mi-au plăcut, însă, cele descoperite personal de mine, după ce m-am dumirit ce și cum să caut.

Primele seriale koreene ce mi-au plăcut cu adevărat

Primul serial vizionat ce m-a impresionat a Boys over flowers, un clasic al serialelor koreene.

După ce am aflat că cel mai popular actor korean pe instagram este Lee Min-ho, am fost curioasă să văd ce e de capul lui și i-am căutat filmele.

Boys Over Flowers are în centrul acțiunii 4 elevi ai unei Academii de prestigiu, toți din familii extrem de bogate și influente, și o fată dintr-o familie săracă, ajunsă acolo printr-o conjuctură atipică.

Mă așteptam la o clasică poveste cu fata care se îndragostește de prințul școlii. Am fost surprinsă să descoper o acțiune mult mai profundă, cu detalii pline de emoție, lecții de viață și informații interesante despre societatea koreană. , iar evoluția personajelor e de-a dreptul spectaculoasă.

De notat că filmul este o adaptare a unei serii de ilustrații japoneze shojo manga. Varianta Taiwaneza a serialul se numește Meteor Garden, se găsește de asemenea pe Netflix.

Inheritors – un alt film din epoca de filme pentru adolescenți al lui Lee Min-ho.

În Inheritors accentul cade pe goana familiilor korene pentru a aranja căsătorii avantajoase pentru urmașii lor. Și aici, o poveste de dragoste cu încercări, multe scene funny, multe povești secundare despre societatea koreană, prejudecățile, valorile, așteptările și provocările de zi cu zi ale tinerilor koreeni, educați sub presiunea obligatorie a succesului.

My love from the Star, It is ok not to be ok – două seriale koreene cu Kim Soo-Hyun

Roboțeii Google, observând că sunt interesată de seriale kdrama, au început să îmi recomande tot felul de articole despre această industrie, despre actori, statistici, recomandări și alte picanterii. Așa am ajuns să aflu despre Kim S0o-Hyun, cel mai bine plătit actor korean în 2020 și două filme superbe ale lui – My Love from the Star – povestea romantică a unui extraterestru rătăcit pe Pământ și It is ok not to be ok.

It is ok not to be ok este o minunată comedie neagră cu o domnișoară cu probleme psihice după o copilărie traumatică, incapabilă, teoretic, de a simți emoții și un asistent medical. Acesta este specializat în ingrijirea oamenilor cu probleme psihice, după ce mama lui este ucisă și este nevoit să aibă grijă de fratele lui mai mare, autist. O poveste sensibilă despre curajul de accepta vindecarea, dragostea și faptul că da, it is ok not to be ok.

Cel mai mult m-a impresionat It is ok not to be ok

Spuneam mai sus că cele mai frumoase filme le-am văzut însă după un research propriu, nu din lista de recomandări, fiind lansări mai noi, sau de pe alte platforme de streaming. Pregătesc lista și revin. Dacă vă bate gândul să le vizionați pe cele de mai sus, topul descrescător al celor care mi-au placut ce mai mult ar fi:

1.It is ok not to be ok

2. Inheritors

3. Boys over Flowers

4. Love from the Star

5. Well intended Love

Vizionare plăcută!

Hallyu – superstarurile Koreei

Hallyu star- ce înseamnă

Prima oară am auzit de acest termen într-un film despre un actor celebru, din context mi-am dat seama că e un titlu onorific si am fost curioasă să aflu mai multe.

Termenul de hallyu este folosit alături de nume consacrate ale divertismentului korean. Tradus în engleză ar însemna „korean wave”, se referă la personalități din lumea showbiz-ului de impact, care sunt ” pe val”, putem echivala cu vedete sau super staruri din aria de entertainment: filme, muzică, show-uri TV, modă, dans și activități conexe.

Hallyu – faimă dar și responsabilitate

Showbiz-ul korean este marcat prin competitivitate și perfecționism, cei care doresc o carieră în entertainment se pregătesc riguros, de mici. Foarte mulți artiști sunt în același timp actori, muzicieni, modele, dansatori.

Este o practică obișnuită ca protagoniștii unui film/serial să participe și la coloana sonoră. Astfel, ajung să atragă cât mai mulți fani și, evident, să aducă mai mulți bani agenției.

Societatea koreană consideră starurile ca modele de conduită pentru fanii lor, popularitatea vine cu o mare responsabilitate față de cum își folosesc influența. Aceștia trebuie să fie un exemplu de educație, respect, cumpătare și dedicare față de public, cei mai mulți au viața personală total ascunsă, pentru a se feri de eventuale critici și cenzurare.

Hallyu – popularitatea internațională

Psy a fost primul artist korean care a atins popularitatea globală, odată cu succesul Gagnam Style în 2013. Cu o coregrafie extrem de simpatică și un videoclip amuzant, melodia a fost prima care a ajuns la un miliard de vizionări pe youtube. Văzând potențialul de extindere globală companiile de entertainment koreene au început să își promoveze artiștii și în afara zonei clasice asiatice.

BTS, Bangtan Sonyeondan, după numele korean, este un grup de băieți ce domină topurile muzicale internaționale de mai bine de doi ani. Albumele lor au fost un real succes de vânzări iar ca impact cultural sunt asemănați cu Beatles. Printre cele mai cunoscut melodii ale lor se numără: Boy with Love, un featuring cu Halsey ( 2019), Dynamite ( 2020), Butter, Permission to Dance, My Universe – featuring cu cei de la Coldplay ( 2021). Personal admir acest grup și le urmăresc cu drag evoluția artistică, voi mai scrie despre ei, cum s-au remarcat și mai ales de ce sunt atât de apreciați. Momentan fanii lor sunt recunoscuți ca fiind cei mai loiali și activi la nivel mondial, se identifică cu numele de ARMY.

Black Pink este de asemenea o trupe koreană foarte populară și urmarită la nivel mondial. Au multe colaborări cu artiștici consacrați precum Selena Gomez ( Ice Cream), Lady Gaga, Dua Lipa.

În 2020 Parasyte a luat Oscarul pentru cel mai bun film străin, aducând în prim plan filmografia koreană. Coincidență sau nu, în același an, Netflix a decis să investească milioane bune în producții koreene. Nu cred ca există cineva care să se uite la Netflix și să nu fi auzit de Squid Game, serialul fenomen al anului 2021 care a creat o întreagă cultură.

Sper ca odată cu popularitatea Squi Game să se promoveze mai mult serialele koreene, sunt multe producții interesante ce merită vizionate. Interesantă este și diferența culturală, educația și cutumele sociale, prejudecățile și tradițiile lor. Mi-a plăcut să văd și altceva față de politically korect-ul dus la extem în filmele de producție vestică.

Alte seriale ce mi-au plăcut și le recomand: D.P., Suspicious Partners, Itaewon Class, It is ok not to be ok, Korean Oddissey, Boys Over Flowers, Inheritors, Hwarang.

Aveți impresii personale despre seriale koreene văzute chiar de voi?

Câte vise încap într-un cimitir?

Am dat peste acest articol, scris acum 5 ani.
Pe atunci, în drum spre serviciu, treceam pe lângă vreo 3 cimitire. Mi se păreau liniștite și liniștitoare, parcă timpul acolo stătea pe loc.
Acum suntem în plină pandemie mondială, cimitirile sunt mai aglomerate ca oricând, de vise stinse, de durere, frustrare și furie în fața neputinței.

Notițele lui Doricel

Nu-mi plac cimitirele, însă pe cât le detest si le ocolesc, pe atât mă fascinează faptul că sunt ecoul bucuriilor și al dezamăgirilor umane, locul unde liniștea devine apăsător de zgomotoasă.

Când eram mică, mergeam cu bunica la cimitir și citeam pe toate crucile întâlnite în cale simbolul cărei vieți îl reprezentau. Toate trăirile, durerea și fericirea, neajunsurile sau belșugul, emoțiile și așteptarea, pierderile și câștigurile, frustrările, ambițiile, promisiunile, gândurile și temerilele,  speranțele, VIAȚA în sine,  se rezumă la o poză palidă și un interval de ani scrijelit pe o cruce rece.

Oare câte vise ambandonate încap într-un cimitir? Și câtă uitare se ascunde în spatele regretelor eterne?

Fotografie de Veronika Valdova pe Pexels.com

Vezi articolul original

Arta de a scrie, a descrie și a te scrie.

5 ani mai târziu, după multe sesiuni de discuții și suport acodsat celor din jur, pot spune că am găsit un nume darului descris în articolul  de mai jos – Darul de a face oamenii să iasă din zona de confort.

Notițele lui Doricel

Toti avem o calitate, fiecare din noi avem ceva ce ne face sa fim deosebiți și utili celor din jur.

Am citit și citesc de când mă știu. La 4 ani am încetat să cer jucării, am plâns după Abecedar. La 5 ani jumate citeam deja cursiv. La 7 ani mă plictisesem de cărțile cu povești cu multe poze și puțin text, voiam ceva mai cu substanță. Astfel că de Craciun am primit ditamai volumul de povești, întreaga colecție  de povești a fraților Grimm. Mi-a luat un an să o termin, doar pentru a mă apuca de alte cărți. După citit a venit, natural, plăcerea de a scrie. Nu sunt un mare talent în ale compunerii, dar, totuși, de multe ori mi s-a cerut sprijinul de către cei din jur să-și transpună gândurile și ideile în texte. „Darul meu de a îmbina cuvintele” , cum mi-a zis de curând cineva drag…

Vezi articolul original 375 de cuvinte mai mult

Nu cred în bine. Eu cred în mine.

Nu există timp, există doar ceasuri

De 3 ani nu am mai scris o literă pe acest blog. 3 ani în care toate ideile, gândurile și planurile de a scrie s-au pierdut pe drum, pe un to do list complex și complicat. Nu aduce anul ce aduce secunda. Iar acești 3 ani au fost plini de secunde adevărate lovituri de teatru. Surprize plăcute, momente de dezamăgire și neputință, curaj nebănuit și revelații vindecătoare. Am învățat multe despre mine dar am și descoperit ce schimbătoare e lumea din jur, mi-am asumat decizii și luări de poziție, am căutat soluții pentru probleme ce s-au dovedit a fi alarme false și m-am trezit prinsă în plasa țesută din mici probleme ce s-au transformat în lupte pentru viață și moarte.

Lecția principală este clasică, universală și încă subapreciată: Sănătatea este cea mai importantă bogăție. Poți realiza orice dorești, visezi, propui când ești sănătos fizic și mental. Prin analogie, degeaba ai tot ce îți dorești, visat, dacă nu ai sănătate să de te bucuri de ele.

Concluzia acestor cumpene inițiatice, care m-a ajutat să găsesc calea spre echilibru și mă ajută să revin pe ea de câte ori vreo patimă sau acces de orgoliu mă duc în rătăcire, este că viața e gri pentru că noi o proiectăm în tonuri de alb și negru. Noi suntem judecătorii, analiștii, părtinitorii cărora ne place să ridicăm pe piedestraluri albe ce ne place, ne e comod și ne pune într-o lumină favorabilă și să îngropăm în critici negre și dezaprobare ce nu servește convingerilor și intereselor noastre de confort și imagine. Dar, după ce ajungi tu, prădător ahtiat în postura de vânat, descoperi că uneori binele tău e răul altora. Înveți că există nu doar păreri diferite ci experiențe, perspective, circumstanțe, motivații diferite. În orice rău e un bine și orice bine are o parte mai puțin bună.

Am acceptat și m-am resemnat că poți fi un om bun dar și rău în același timp. Îmi asum cine sunt și ce nu sunt, ce pot, ce nu știu, principiile, ambițiile, ezitările, frustrările, eșecurile și realizările. Îmi asum cine sunt, nu și cum cred ceilalți că sunt. Și mi-au trebuit nu 3 ani, ci 30 ca să înțeleg că riscul cel mai mare când vrei să îi mulțumești pe toți este să îi dezamăgești pe toți.

Fotografie de Andrea Piacquadio pe Pexels.com

Căutătorii de căutări

îi știți? Sunt acele persoane mereu nemulțumite, mereu dorind altceva, mereu visând la altceva, dar care nu știu ce vor, habar n-au ce le-ar plăcea sau nu le-ar plăcea, tot ce știu este că nu sunt fericiți cu ce au și ce fac ( Da, recunosc, uneori mă apucă și pe mine astfel de crize, norocul meu e că trec repede).

De ce caută să fie mereu în căutări de sine, ăsta e marele mister. Poate că așa li se pare că sunt mai interesanți, poate trec printr-o criză de identitate, de încredere în sine, sau, foarte probabil, sunt pur și simplu nehotărâți. Oricare ar fi motivul, am observat un lucru cert: cu greu ( sau chiar deloc) vor accepta să recunoască faptul că singurii responsabili pentru frământările și zbaterile lor sunt chiar ei înșiși. Ceea ce mă face să cred că, dincolo de motivele superficiale enumerate mai sus, adevărata cauză a fenomenului este frica de asumare a responsabilității unei decizii.

Deci, ne luăm și noi mintea, inima, și orgoliul de urechi și facem un salt curajos spre schimbare?

Fotografie de Pixabay pe Pexels.com

Câte vise încap într-un cimitir?

Nu-mi plac cimitirele, însă pe cât le detest si le ocolesc, pe atât mă fascinează faptul că sunt ecoul bucuriilor și al dezamăgirilor umane, locul unde liniștea devine apăsător de zgomotoasă.

Când eram mică, mergeam cu bunica la cimitir și citeam pe toate crucile întâlnite în cale simbolul cărei vieți îl reprezentau. Toate trăirile, durerea și fericirea, neajunsurile sau belșugul, emoțiile și așteptarea, pierderile și câștigurile, frustrările, ambițiile, promisiunile, gândurile și temerilele,  speranțele, VIAȚA în sine,  se rezumă la o poză palidă și un interval de ani scrijelit pe o cruce rece.

Oare câte vise ambandonate încap într-un cimitir? Și câtă uitare se ascunde în spatele regretelor eterne?

Fotografie de Veronika Valdova pe Pexels.com

Câți teroriști încap într-un grupaj de știri?

La fel de mulți ca numărul celor care mor în încăierări la băutură. 

Revin pe blog, inspirată de multiplul atentat din Bruxelles și de manifestările pline de ură ce l-au urmat.

Îmi pare rău pentru victimele atentatelor de la Bruxelles si Paris, îmi pare rău pentru victimele atentatelor din Turcia ( deși acestea nu prea apar la știri, dat fiind că nu ajută la propaganda populistă anti imigranți, chiar dacă se întamplă aproape săptămânal), îmi pare rău pentru victimele tuturor atentatelor si războaielor din lumea întreagă, pentru toți oamenii care pier din cauze naturale sau accidente, boli și alte motive nedrepte. Da, moartea e tristă, rece și urâtă, revoltătoare și lacomă și toți ne temem de ea. De asta e și cel mai bun instrument pentru manipularea maselor.

Nu mă uit la știri pentru că nu vreau sa ma alimentez cu nesiguranță, cu frică de imprevizibil și groază nejustificată, pentru că nu cred in relatare obiectivă a evenimentelor ci în promovarea unei idei a unui grup de interese ( se mai numește și propagandă). Dacă e să fie un atentat, groaza mea nu-l va opri, dar dacă nu va fi, de ce să traiesc cu teamă degeaba?

La școală, când se băteau copiii prin holuri sau curtea școlii, procesul de pedepsire începea aproape întotdeauna întrebarea „Cine a început? Cine a dat primul? ” Extrapolând, cred că scopul acestor acte violente este, pe lângă dorința de a domina si a manipula prin frică și teroare, de a provoca taberele adverse să atace, astfel încât să existe o continuă motivație de răzbunare și agresivitate.

În loc să aruncăm cu noroi împotriva altor nații si religii a căror simplă vină este că atacatorii le folosesc ca scuză, mai bine am fi pașnici și iertători, să nu mai fim noi cei care „dau primii”, conștienți fiind că ura va genera ură și violența naște violență, iar prin atitudinea noastră nu facem decât sa le dăm satisfacție celor ne controlează prin teroare, oferindu-le material pentru  propagandă și știri spălătoare de creiere.

Fotografie de ahevr pe Pexels.com